Croatia fara soare - Plitvice; Serbia - drumul pe langa Dunare

Parcul National Lacurile Plitvice, mesajul de la intrare

In timp ce astept vremea buna pentru prima iesire pe munte din anul acesta cat mai plin de astfel de experiente, vreau sa termin cu povestea frumoasei calatorii de iarna pe care am avut-o la sfarsitul anului trecut, inceputul anului acesta.

Asa ca, aceasta a 3-a parte este despre Croatia si drumul prin Serbia pana in Romania.
Cu toate ca initial vroiam sa ne intoarcem prin Austria pentru schi, exact in noaptea de dinaintea plecarii Julien a zis: ce ar fi sa nu ne intoarcem prin Austria? Te superi? (avea dreptate, nu trebuia neaparat sa schieze el si baiatul nostru cel mare atunci). De fapt... este minunat cand te decizi in scurt timp sa faci lucruri la care nu te gandisei chiar pentru atunci, desi ti le doreai poate demult.
Ne intoarcem prin Croatia!! Ura!!! De cand imi doream sa vad Croatia! Cum era sa ma supar pentru schimbarea de plan? Nici vorba! Si am hotarat si ce sa vedem acolo, daca tot urma sa fie in drumul nostru: Parcul National Plitvice, cu cascadele inghetate (asta speram sa vedem dupa ce am cautat putin pe Google). Asa ca am cautat imediat si o camera in apropiere, si am gasit asta:
http://www.booking.com/hotel/hr/rooms-mirabella.ro.html
Pretul era de 31 euro/noapte si arata foarte bine...  - dar ajung si aici cu firul povestirii. :)

Plecarea din Firenze era hotarata, aveam sa facem un stop la Venezia asa ca trebuia sa plecam devreme, numai ca... am cam tras de timp, a fost placut acolo, la prietenii nostri, si a durat mai mult sa ne luam la revedere.

De Venezia am povestit, acum sa spun ca prin Croatia ploaia s-a transformat in ninsoare dar lucrurile au mers bine.
La un moment dat GPS-ul ne-a scos de pe autostrada si am intrat pe un drum printr-un oras, mai ingust, apoi la un moment dat drumul s-a ingustat mai mult, casele au disparut si parea ca suntem in mijlocul pustiului (eram cam singura masina care circula pe acolo), intr-o noapte cu multa multa zapada (acolo nici drumul nu era foarte curatat). Conform GPS- ului mai aveam in jur de 40-50 de km pana la destinatie, unde abia asteptam sa dorm intr-un pat.
Atunci am primit mesajul de la vila unde facusem rezervarea, sa ne intrebe cand ajungem ca sa stie cand sa ne astepte. Frumos, nu ni s-a mai intamplat asa. Am raspuns ca suntem aproape, ca in vreo 30 sau 40 de minute, ajungem.

Minunat, asa am crezut, dar parca ne afundam mai mult in paduri... cred ca daca eram in Bulgaria mi-ar fi fost chiar frica!.. Ne-am gandit ca nu e bine, GPS-ul ne-a bagat pe unde nu trebuia, sigur era o varianta mai usoara a traseului, iar Julien si-a adus aminte de drumul ala facut in sens invers intr-o vara, cu un autocar mare, cu turisti, imi si imaginam intamplarea dupa cum povestea el. Incepea sa dureze tot mai mult, iar Sebastian a zis: "nu vreau sa mai vad nimic.", bietul de el se cam speriase, ii era si somn, asa ca s-a culcat. Cel mic punea tot felul de intrebari, avea chef de vorba, el dormise inainte.
Si uite asa inaintam. La un moment dat ne-am intanit cu o masina, altii ca noi, doar ca ei erau de-ai locului. Si cand mai aveam vreo 10 km, in fata noastra a aparut un obstacol: un brad mare cazut, care ne bloca drumul.

Aici a devenit infricosator! Ne uitam cu grija in jur, Julien a dat putin inapoi, apoi iar in fata si oarecum intr-o parte asa incat lumina farurilor s-a dus pe bradul cazut. A verificat el ceva, mi-a spus apoi ca bradul nu e taiat ci e rupt (pentru ca ne faceam tot felul de scenarii, doar trecuse o masina in sens invers, ori se intorsese, ori bradul era cazut dupa ce au trecut ei) Eu ma uitam sa vad daca sunt urme in zapada, prin padure (era noapte dar datorita zapezii se vedea destul de bine in jur). Julien a prins apoi curaj si a coborat sa vada ce poate face cu bradul, era de neclintit, mi-a cerut apoi cutitul cu zimti si a inceput sa taie din el. (nu-l puteam ocoli  decat daca ii putea rupe o parte din varf). Asa ca eu eram in masina, il tineam pe Andrei de mana, care nu prea mai zicea nici el nimic, probabil ca era cam speriat de tacerea noastra, ma uitam in acelasi timp in jur, in oglinzi, ma gandeam ar trebui sa ma duc sa-l ajut cu bradul, dar imi era teama sa las copiii in masina, asa ca m-am rugat in continuare (am uitat sa mentionez ca ma rugasem de cand am intrat pe drumul pustiu sa ajungem cu bine in partea cealalta, sa nu ramanem blocati in zapada). Si a reusit!! A taiat din brad apoi a reusit sa rupa varful asa ca am putut sa ocolim si nu am ramas nici impotmoliti in zapada! Multumesc, Doamne, ca nu am luat cutitul de ceramica la mine, ci unul cu dinti, desi eu vroiam sa il iau pe cel de ceramica!
In curand am ajuns la Vila Mirabella. In Rakovica era zapada multa, si desi era tarziu, aproape de miezul noptii, erau copii mai mari care se dadeau cu sania (mi-a venit in minte titlul asta, Iarna pe Ulita). Gazda, o fata frumoasa, inalta, care vorbea destul de bine engleza, ne-a iesit inainte, ne-a pregatit foarte repede si un patut in caz ca Marc vrea sa doarma in patut (deobicei nu cer patut pentru ca el oricum nu vrea, dar ea a insistat, a zis ca trebuie sa stam confortabil). Apoi ne-a intreat la ora aceea asa tarzie daca dorim sa ne aduca ceva, o cafea, un ceai, lapte. Asa ca ne-a adus ceai si prajiturele.

Am intrebat daca este posibil un mic dejun si a zis ca ne-ar fi oferit cu mare placere daca nu era vremea asa, cu zapada, pentru ca nu are pe cine sa trimita sa cumpere ceva, iar ei ii e teama sa conduca pe zapada. Am inteles-o perfect si mi-a fost si mai simpatica!

A doua zi ne-a servit din nou cu ceai si prajituri, ne-a spus ca au o ferma de caprioare acolo, le-am vazut, erau asa de frumoase, am achitat, si a fost 30 de euro totul, iar la plecare mi-a oferit un suvenir (care din pacate s-a spart pe drum): un pahar cu nisip ornamental, cu o lumanare si cartea de vizita, frumos impachetate intr-un celofan. Ai fi zis ca e inghetata, asa bine arata!
Imi doresc neaparat sa revin acolo!

Am mers apoi la cascadele de la Plitvice, asteptam sa le vad inghetate. Doar ca era ceata, si ceata nu vroia sa se ridice, si era chiar asa de multa incat nu vedeai nimic! Imi spuneam, Doamne, putin macar daca as vedea... In scurt timp, desi era tot ceata, am putut vedea cate ceva, iar la intoarcerea cu vaporasul am vazut si cascadele inghetate, nu atat de clar pe cat as fi vrut dar m-am bucurat pentru aceasta frantura de imagine. Din pacate insa drumul care ar fi fost cel mai captivant, chiar pe langa cascade, era inchis.
Parcul National Plitvice este cel mai mare parc national din Croatia, este alcatuit din 16 lacuri si este printre primele situri naturale de pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Este un loc deosebit si abia astept sa-l vad vara!
In continuare voi adauga cateva fotografii, chiar daca sunt facute pe o vreme cu ceata si apoi ninsoare.

una din cascadele de la Plitvice

Vaporasul cu care faceam traseul inapoi pe lac

Aici ne uitam dupa rate

si erau si cascade inghetate

Cand am plecat de acolo ningea din nou destul de puternic. Mai tarziu apoi, ne-am bucurat cand GPS-ul a aratat ca mai avem doar putin peste 100 de km pana in Romania, dar nu as fi banuit ca ne va lua ore bune din noaptea aceea ca sa parcurgem acel drum. La un moment dat drumul s-a inrautatit, a fost o portiune interminabila unde cadeau pietre, dar era deopotriva si frumos, si mai mult banuiam noi ca ar fi foarte frumos si ce se vede in jur. Desi am avut doua tentative de a ne opri putin, am mers mai departe si am ratat ceea ce poate ar fi fost un peisaj rar, dar cred ca vom reveni si aici. Asta in ciuda faptului ca la un moment dat un bolovan mai mare ne-a spart un cauciuc. Asa am facut pana, acolo unde nu era nimeni iar ninsoarea se transformase in lapovita spre ploaie. Julien a rezolvat destul de repede pana, doar ca acum aveam o roata mai mica decat celelalte (asa este roata de rezerva la masina noastra). Imi era foarte somn, ma mustra si constiinta ca as adormi, imi era si teama de pietre ca sa adorm, ce sa mai zic, daca pentru mine a fost solicitant, pentru Julien cu atat mai mult. La un moment dat l-am auzit exclamand ceva, atipisem, cand am deschis ochii eram cumva in urcare, masina nu avea multa putere, era o portiune cu zapada, iar el credea ca nu vom urca. Cred ca si atunci am zis: Doamne, ajuta-ne sa urcam! Iar masina a vrut sa urce.

Dupa cateva ore eram in Romania si de aici nu a mai fost mult pana acasa.
A fost o excursie minunata, de care am tot povestit cu entuziasm, mai ales de momentul cu  bradul din Croatia, de pietrele din Serbia, dar si de ploaia din Venezia. Cu alte cuvinte, locurile in care am simtit foarte mult ca Dumnezeu e cu noi la drum. Poate ca de asta a fost o excursie cu mult mai interesanta. Am facut lucruri pe care nu le planuisem, am vizitat Venezia si Plitvice chiar daca vremea nu era tocmai potrivita pentru asta.

Imi amintesc cu drag de cele 10 zile de vacanta alaturi de baietii care imi sunt cei mai dragi mie. Si sper ca vor mai fi si altele ca aceasta.